Treci peste eșecuri, uitându-te înainte

Posted in Blog, Management | 0 comments

Treci peste eșecuri, uitându-te înainte

 

 

În luna Decembrie 2013, a apărut numărul pilot al revistei The Deal – prima revistă de business și dezvoltare personală pentru studenți din România. Printre paginile revistei găsiți un interviu cu mine pe care vi-l redau pe blog, în randurile de mai jos, sau puteți să îl citiți integral in revista aici: http://issuu.com/revistathedeal/docs/revista_the_deal_no_1/16 
Mulțumesc echipei din spatele proiectului și mult succes! Ca să fiți la curent cu noutățile revistei, vă invit să îi urmăriți pe pagina lor de Facebook: www.facebook.com/revistathedeal 

Eliade, fondator al companiei De KLAUSEN, este un practician și un profesionist în adevăratul sens al cuvântului. Face parte dintre puținii oameni care, înainte de a transmite un lucru mai departe, se asigură că l-au testat în propria realitate. Are peste 20 de ani de experiență în management și vânzări în companii românești și multinaționale, trecând, pe rând, de la postura de simplu angajat, la manager general, ca să devină, mai apoi, trainer și consultant. A obținut cea mai înaltă certificare internațională, pe care o poate primi un consultant în management – Certified  Management  Consultant, și a dezvoltat programul Training Pentru Manageri (www.trainingpentrumanageri.ro), pe care l-a adaptat la specificul managerial românesc, implementând principiile marilor școli de management din lume.

Efervescență și puterea de a te face să vezi, să crezi, să știi ce îți transmite… Eliade nu ține cursuri, ci îți vinde un vis – și te face să te îndrăgostești de visul tău. Mai departe, munca lui e simplă… fiindcă vei munci tu singur să ajungi unde visezi! [mărturiile unui cursant] 

Cum treci peste eșecuri? Uitându-te înainte. 

E în firea omului să trăiască, mai mult sau mai puțin, ancorat în trecut și să ia foarte greu decizii radicale privind viitorul său. Tu cum ai reușit, după 11 ani de medicină, să-ți iei lumea-n cap și să-ți schimbi direcția la 180 de grade?

Câteodată nu înțeleg nici eu ce s-a întâmplat. Dar s-a întâmplat cum e mai bine pentru mine, sunt convins de asta. Am mers la medicină într-o perioadă în care se intra destul de greu și am învățat cu drag. Pentru că îmi plăcea mai mult partea practică și pragmatică în viață, mă gândeam că ar fi frumos să mă fac șef de secție sau director de spital. Nu m-am văzut niciodată stând toată ziua într-un cabinet și consultând pacienții, dar era un lucru de care n-am fost conștient de la bun început și n-a avut valoare pentru mine până în momentul în care am descoperit capitalismul. 

Tot timpul mi-am dorit să mă „privatizez”. Am început să vând adidași, blugi, apoi am trecut la țigări și bere (dar cu astea am dat faliment, că fumam și beam noi toată berea). Eram comerciant fără acte și era frumos. Ei, și după asta ce s-a întâmplat? A venit Coca-Cola, au apărut mașinile străine și, odată cu toate astea, s-a instaurat o nouă ordine socio-economică – consumerismul. Am început să-mi doresc dintr-odată altceva decât îmi doream înainte. Până atunci, visam să am o viață liniștită, o Dacie, o casă (dacă se poate, casă, nu bloc) și să văd că își ridică omul șapca în fiecare dimineață și îmi zice „Să trăiți, domnu’ doctor!”. A venit însă perioada aceea cu tentații. Am insistat totuși să îmi continui cariera medicală, și, timp de 5 ani, am făcut specializarea pe Nutriție și Dietetică și am lucrat în clinică. Salariile erau însă extrem de mici și când s-a născut fiul meu, a trebuit să îmi caut un job. Așa am început să lucrez câte 14-15 ore pe zi: de la 8:00 la 14:00 în clinică, apoi mergeam la o tipografie până pe la 11 noaptea. În scurt timp, am fost promovat, am învățat să conduc oameni și mi-a plăcut. M-am apucat de citit și frecventat cursuri de management, iar după ce am terminat specializarea și am lucrat încă 7 luni în clinică, mi-am dat seama că managementul mă provoacă și mă atrage mai mult decât medicina. 

Mă lăsasem dus de val, dar era deja timpul să iau o decizie. Și am luat-o. N-a fost deloc o decizie ușoară, luată din impuls, că m-am trezit dimineața și mi-am zis că gata, de azi renunț la tot. A fost greu, m-am frământat vreo 3 luni. Mama îmi zicea că o să moară, dacă fac chestia asta, și, după ce i-am zis că oricum moare omul într-o zi, s-a enervat și mi-a zis că nu poate să creadă că a crescut așa copil. Da, dar acum e mulțumită. Vede că sunt împlinit, că mi-am găsit calea, că îmi place ceea ce fac.

Și când știi că ți-ai găsit calea?

Ai zis: o știi. E cel mai bun indicator. Și nu o crezi pe mama, pe bunica sau pe vecinul de vizavi. Simți tu. Și toți întreabă: dar cum simți? Uite, așa, simți. Și unii simt asta încercând, alții așteptând să pice din cer. Dar vine momentul și știi că e ceea ce căutai, pentru că îți place, pentru că lucrurile merg bine, pentru că te trezești dimineața cu poftă de viață și aștepți să te duci la lucru, ca și cum te-ai duce seara la crâșmă. Dacă nu ne place ceea ce facem, ne chinuim toată viața. Ne e frică de probleme și provocări, și le confundăm, de fapt, cu nereușita sau cu „nu sunt la locul potrivit”. Gândește-te că ajungi la 80 de ani: vei fi mândru de ce ai făcut în viață? La asta trebuie să-ți răspunzi. Și chiar dacă ai făcut ceva ce a contat prea puțin pentru alții, te-ai simțit măcar tu bine? Simți că ai avut o viață frumoasă? Te-ai bucurat de ea? Și, revenind la alegeri, e foarte greu și te zbați, dar, până la urmă, e datoria ta. Cel mai mult mă întristează oamenii care se plâng continuu și de vină oricum e întotdeauna altcineva – mama, tata, guvernul, partidul, trecătorii de pe stradă – oricine, numai nu ei. N-o să conteze niciodată că ești portar, că ai două clase sau că ești doctor docent – în toate sferele am văzut oameni nefericiți, oameni care au atins înalte culmi profesionale, și, cu toate astea, sunt foarte nefericiți, pentru că ei voiau, de fapt, să se facă strungari.

Noi, fiind tineri și într-o continuă căutare de sine, tot încercăm lucruri și, când nu ne place, ne retragem și căutăm altceva. Joburile nu sunt excepție. Și aici apare întrebarea: Tu, ca și angajator, cum privești acești tineri și câtă încredere ai în ei, dacă CV-ul lor e plin de joburi de scurta durată? 

Eu rămân de părerea că e mai bine să greșești în laborator, decât în viața reală. Studentul trebuie să profite de anii pe care și-i petrece în facultate și foarte bine face că încearcă. Să încerce până găsește ceea ce-i place. Dar problema mare e că avem de a face cu o deficienț a sistemului de educație. Un tânăr, de la 18 la 25 de ani, petrece 5 ani într-un sistem. Și mi se pare trist ca, în toți acești ani, să știi numai drumul de la bibliotecă spre universitate și înapoi. Nu vreau să ofensez pe nimeni, dar o zic oriunde și oricând. Fiul unui prieten foarte apropiat studiază la Londra, se gândește să continue la Rotterdam și apoi să plece în SUA. Păi, știi cum e acolo? Deja în primul an de facultate te întreabă în ce vrei să te specializezi. Și poate nu știi, dar ești pus în fața provocării și trebuie să alegi. Practică? Fără număr. Nu te obligă, nu te trimit nicăieri, dar, dacă o faci, îți dau niște puncte în plus. Trăim într-o lume în care trebuie să îți iei responsabilitatea asupra vieții tale. Și înțeleg că sunt oameni mai timizi, care poate nu au șanse, care se consideră mai slabi, dar dacă nu ies din carapace, n-o să vină bunica să-i ia de mână și să-i ducă unde crede ea. Trebuie să faci lucrurile să se întâmple și, poate câteodată, nu le duci în direcția bună, dar vine viața, îți dă câteva palme și te pune în fața norocului. Caută, pune-ți întrebări, apelează la specialiști, dacă este cazul, și îți vei găsi locul. Dar dacă tu niciodată nu te oprești, dacă nu-ți pui întrebări, dacă nu stai să te gândești la tine și nu acționezi, de unde să vină toate astea?

Te-am auzit, nu o singură dată, zicând că un om înțelept se retrage în plină glorie. De ce e important s-o faci?

 Retragerea, în viziunea multora, înseamnă să dai în spate, și eu nu asta intenționez să transmit. Dacă am înlocui cuvântul retragere cu reinventare, cred că ne-am înțelege mai bine. Adevărul e că viziunea ți se schimbă pe parcursul vieții. Și asta se întâmplă inevitabil. Ciclul de viață al produsului e valabil și în cazul vieții unui om și a activității lui personale: ai un moment de vârf, și, după aceea, dacă nu schimbi ceva, urmează declinul. Ce poți face? Să te reinventezi. Îți schimbi principiile, cariera, domeniul, tema de cercetare, nevasta, poate chiar și copiii. (Râde.) Eu și acum încerc să mă reinventez. Toată lumea e coach și trainer, și eu nu mai vreau să fiu. De cadoul meu 50 ani, mă pregătesc să fiu altcineva.

Cum reușești să trăiești în echilibru și să ai nu doar o carieră de succes, ci și o familie fericită de aproape 25 de ani?

Am avut mare noroc la extragerea Loto, numită căsătorie, și am găsit o femeie care m-a acceptat așa cum sunt. Totuși nu cred că reușesc să mențin un echilibru perfect între toate sferele vieții. Și aici e vorba de viziune și de dorința de a privi tot timpul spre ideal, cu condiția de a nu deveni frustrat totuși de faptul că nu-l poți atinge. E ca și catedrala aia din Barcelona, la care se lucrează de ani de zile și care nu se va finisa prea curând, pentru că acesta a fost conceptul – să nu se termine niciodată. E simbolul desăvârșirii personale. Când termini de șlefuit în exterior, te muți în interior. Starea ideală în care toate sunt în echilibru perfect nu există. Și în asta constă farmecul vieții. L-aș cita și pe Blaga: „Doamne, să nu mă lași niciodată să fiu mulțumit cu mine însumi.”, dar aș adapta-o și aș zice: „Doamne, lasă-mă să fiu mulțumit de mine, și nu mă lăsa.” La asta îi zic eu implicare detașată sau abordare minimalist-realistă, adică să simți că faci lucrurile să meargă, să știi că nu e perfect, să îți dorești mai mult, dar, în același timp, să fii mulțumit.

Toți vor să se facă șefi, dar nu toți știu ce îi așteaptă. Care sunt greutățile cele mai mari pe care le întâmpină un manager?

Managerul însuși e greutatea lui cea mai mare. Nu oamenii pe care îi conduce. Nici clienții nemulțumiți. Mie îmi place să folosesc în română cuvântul conducător, care e o combinație între leader și manager. E un om foarte echilibrat, care știe când să treacă din extrema de manager, unde știe să facă ordine în lucruri, în extrema emoțională de leadership, unde zice „Dă-o-ncolo de reguli, că, mai întâi de toate, suntem oameni.” E un om cu suflet, dar cu o verticalitate extraordinară, capabil să interacționeze cu tot felul de oameni și să-i inspire, făcându-i să își asume lucruri. Și asta e cel mai greu. Pentru că, dacă nu ești tu suficient de bun, de încrezător și motivat, n-ai cum să-i inspiri pe ceilalți. Ei sunt reflecția ta – să ții minte asta.

Cum să faci față conflictelor, gurilor rele și invidiilor care apar, inevitabil, pe măsură ce înaintezi pe scara ierarhică?

Eu mi-am setat mintea în așa fel, încât să nu mai văd nimic, și, dacă văd, să nu mă mai intereseze. Am avut perioade, când eram tânăr, în care țineam un carnețel și scriam cine mă supără. După 2-3 ani, i-o plăteam cu vârf și îndesat. Aveam ocupație – plăteam polițe, dar a fost cea mai mare prostie pe care am făcut în viața mea. Pe lângă faptul că pierdeam energie, începusem să mă pierd pe mine. Când mi-a venit mintea la cap, am inventat un buton Delete și am învățat să dau Shift + Delete la tot ce mi se întâmplă rău. Am înțeles că gura lumii n-o vei astupa niciodată. Invidia e un sentiment omenesc egoist, care se manifestă, într-o formă mai mult sau mai puțin vizibilă, la fiecare om, dar trebuie să știi cum să treci peste asta. Pe mine mă ajută viziunea și valorile. Mai comentez, mai înjur, dar cum conștientizez, zic: „Aoleu, i-ar mi-am pierdut energia.”, și energia înseamnă timp, înseamnă bani, înseamnă calitatea vieții tale. 

Cât de mult crezi în tânărul din ziua de azi și ce șanse de reușită crezi că are?

Cred foarte mult. Nu voi face niciodată comparație între tinerii din ziua de azi și cei de acum 20 de ani, că aș compara mere cu prune: da, au o caracteristică comună – sunt fructe, dar sunt diferite. Dacă l-ai lua pe Socrate și ai citi ce scrie, ai avea senzația că vorbește despre tine: „tinerii din ziua de azi…”. Crezi că eu n-am auzit același lucru despre mine? Îmi zicea unchiul meu: „Măi, nimic nu s-alege de voi. Numai praful s-alege de planeta asta cu voi.” Și, uite, ce praf mare s-a ales. E dificil să compari două generații. Am crescut în condiții absolut diferite, avem alte atitudini, alte valori. Nu-mi permit să vă compar, dar îmi permit să cred în voi. Cât există viață pe acest pământ, va trebui să acceptăm ideea de evoluție. Numai să vă țineți voi de treabă, să nu pierdeți ani întregi pe lucruri de nimic. Dacă vreți să fiți eficienți și să câștigați decent, nu e suficient doar să doriți, trebuie să și acționați. Că te uiți la The Secret și urmezi sfaturile lor, nu te ajută la nimic. Aia e gândirea verticală, dar cu cea orizontală ce faci? Unde e acțiunea?

De ce calități ar trebui să dispună un tânăr, pentru a-și putea lansa o afacere de succes?

Trebuie să dispună de o calitate esențială și restul sunt la pachet. Și, poate, e mai mult un ingredient, decât o calitate, dar fără el sigur nu obții nimic – dorința. Dacă nu vrei, dacă nu simți că vine din tine, nu ai nici un pilon și degeaba încerci să construiești podul, că tot timpul îl clatină vântul. Alte caracteristici: perseverență, creativitate, leadership și energie.

În România, ce șanse avem să găsim finanțare pentru ideile noastre de afaceri?

Știu atâtea cazuri în care banii s-au găsit foarte ușor, dar problema mare e că nu sunt idei. Dar idei fezabile, nu avioane. Cine și-a dorit cu adevărat să facă un lucru, a găsit sprijin, cine nu – a găsit scuze. A, e greu? Păi, asta înseamnă selecție naturală. Toți vrem să ne facem oameni de afaceri, dar atunci, cine mai lucrează pentru noi? Credeți în ideile voastre, puneți mâna și faceți lucrurile cât se poate de profesionist, iar dacă nu știți, mergeți și întrebați de cel care știe. Nu mai ascultați tot felul de falși profeți. Nu ajung poveștile cu 3 tehnici și entuziasm, e nevoie și de consistență, și de profesionalism. Nu e complicat, dar e greu. Greu, pentru că trebuie să ieși din zona de confort. Și când ieși din zona de confort, te confrunți cu fiara aia mare, care nu e decât în capul tău și pe care oamenii deștepți o numesc instinct de conservare. E cel mai puternic instinct și, când faci schimbarea, îl activezi și îți zice: Nu, nu, stai aici. Și tu stai. E greu să te bați cu egoul tău, să îți închidă cineva ușa în nas, să-ți spună că „nu ești tu chiar așa de deștept, tinere, cum te crezi”. Și poate că ești deștept, dar nu ai experiență, răbdare, flexibilitate. Și oamenii te resping, dacă nu știi să lucrezi cu ei. 

Ce greșeli fac, de obicei, antreprenorii la începutul unei afaceri și de ce ajung atâtea idei geniale să se piardă?

Nu pun riscurile pe hârtie, nu își planifică financiar afacerea, își supraestimează posibilitățile și sunt prea entuziaști. Dacă primele trei lucruri ți se par logice, e posibil să te întrebi în ce fel te poate afecta entuziasmul. Ei bine, gândește-te că, fiind prea entuziasmat, există riscul de a nu fi conștient de pericole. Te duci unde-i apa mai adâncă și te îneci acolo. Pe de altă parte, dacă urmezi sfatul meu și îți planifici financiar afacerea, s-ar putea să te sperii și să renunți. Deci tot nu e bine. Cea mai importantă dintre greșeli mi se pare totuși că e lipsa de viziune. Omul vede o oportunitate și uită de plăcere și abilitate, fiind interesat, pe moment, numai de bani și succes. Și nu e bine, că uită de plăcerea de a trăi. Viziune și planificare, gândire verticală și orizontală – asta e cheia spre succes.

revista-the-deal-cluj-napoca-2013

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *